Documfest 2008: Mociornita Building

Daca aveti chef sa cititi: Scurt istoric Cine a fost Dumitru Mociornita

7 noiembrie 2008. Documfest Timisoara 2008. Ora 16:40. In sala sunt in jur de 15 persoane. Incepe documentarul “Mociornita Building”. Regizor: Tudor Chirila. Ma astept la un filmulet istoric despre familia industriasului Mociornita, si despre aceasta cladire situata in centrul Bucurestiului, in care au locuit.
Primul cadru. Cateva pisicute dorm pe o carpa in ceea ce pare a fi un beci murdar….Ma gandesc ca sunt filmate dintr-un unghi ciudat, dar nu, animalele sunt literalmente doar piele si os. Cameramanul ne conduce din strada luminata in cladire. O scara pe punctul de a se prabusi, pe de-o parte de vechime, pe de-o parte din cauza greutatii pe care o suporta: covoare si haine agatat la uscat, cat vezi cu ochii. Lumina scade pe masura ce inaintam. Urmeaza interviuri : locatarii blocului. Doi vecini pe nume Nae si Gabi se cearta. Gabi incearca sa fie cat mai elocvent si sa explice situatia blocului ajuns in paragina. Face des referiri la legi europene: “ In UE nu se permitea asa ceva. In 24 de ore ar fi fost evacuat tot blocul”. Ii e teama ca ii vor muri copii la urmatorul cutremur. Nae se gandeste doar la facturi. Chiria si banii il macina. Scena se reia de mai multe ori pe parcursul filmului. E poate singura care iti aduce un zambet pe buze. Ma gandesc ca asa ar arata un interviu luat lui Moromete si lui Cocosila. Si s-ar termina cu memorabila replica a celui din urma: “Manci cacat!”.

Blocul are 60 de apartamente si 5 bai. Canalizare cu defect: tot rahatul ajunge eventual in pivnita.
Nu toti locatarii au si acte. Au venit, au vazut, au ramas. Fiecare cuplu are in medie 7,8 copii. Si fiecare copil are o puzderie de caini si de pisici.
Vecinii se iubesc unul pe altul ca lupul si oaia. Scandalurile sunt la ordinea zilei. Oamenii se pisa unii pe altii. La propriu si la figurat.

Alt interviu: o batrana care abia mai vede. Nu are ce sa manance in afara de un sac cu varza cruda. Nu se poate misca. Ajunge cu greu pana la o vecina sa o roage sa-I cumpere o paine. Primeste in schimb o coada de matura pe spinare. Cand traia Ceausescu, avea casa, o curte, o fantana. Dorinta ei cea mai mare e un radio. Si poate o pereche de papuci. Ca pe ultimii, i-au furat vecinii. Stop cadru pe ochii albastri ca cerul ai batranicii: singuratatea ii rapeste anii de viata care i-au mai ramas.

Alta gaselnita: vesnica lupta dintre romani si tigani. Primii acuza incultura celor din urma. Cei din urma nu dau doi bani pe asta. Nu ca ar sti ce inseamna.

In curtea interioara a blocului isi au birourile Underwear Security SRL. Hainele puse la uscat au nevoie de paznic. Altfel iti speli azi bluza si maine o vezi pe Georgel de la etajul 2.

Trei copii de 5, 6 ani canta “Mos Craciun cu plete dalbe”. Zambesc cu duiosie. Urmeaza cantece traditionale din repertoriul lui Florin Salam. Acum zambesc stramb.

Filmul se apropie de sfarsit. Din nou cadrul cu pisicii infometati. Coboram scara. Iesim din bloc. Lumina. Parcurgem un gang mizer. O straduta boema de capitala europeana. Oameni care rad, oameni grabiti, soferi nervosi care claxoneaza. Acum poti sa rasufli usurat.
Sunt 15 persoane in sala. S-ar zice ca sunt mai multi, judecand dupa aplauze. Spectatorii se impart in apatici si vadit incantati. Adevarul e ca nu a fost un film usor. Nu pentru cei slabi de inger.

Se aprind luminile, dar inca mai rasuna ultimele acorduri ale melodiei de final al documentarului. Si vocea Mihaelei Mihai imi ramane mult timp intiparita in minte: “ Parfumul strazilor, tarziu ne-aduce aminte, cate am trait, si bucurii si nevoi, si ca avem Suflet si noi…”