Coco avant Chanel, mais apres Amelie

Dupa premiatul La Vie en Rose, in care Marion Cotillard face o interpretare inegalabila a "micutei vrabiute", mi-am facut un obicei din a astepta filmele franceze, si autobiografice pe deasupra, cu nerabdare si emotii.
De la Amelie incoace insa, Audrey Tatou nu a mai stralucit, nici in umbra lui Tom Hanks, nici in mai recentul Ensemble c'est tout.

Dar pentru a juca rolul femeii care a revolutionat moda secolului 20, Audrey este intr-adevar perfecta.

Gabrielle Bonheur Chanel provenea dintr-o familie saraca, si la varsta de 12 ani a fost abnadonata de catre tatl ei la orfelinat, impreuna cu sora Adrienne.
Implinind varsta majoratului, cele doua Chanel traiesc de pe urma acului in timpul zilei, croitorese, si a vocii, noptile, intr-o bodega mizera.
Gabrielle cunoaste spuma societatii fastuoase a secolului, ca amanta a bogatului Etienne Balsan, si-si va castiga renumele croind palarii pentru actrita
Emiliene d'Alencon. Drama e constituita prin crearea unui triunghi amoros Coco-Etienne-Boy, acesta din urma fiind un bogat
industrias american, care pare sa aprecieze nonconformismul Gabriellei, si care, impreuna cu Etienne, o va finanta pe cea care va deveni Coco Chanel.

Ce mi-a displacut de-a lungul filmului a fost oportunismul cu care Gabrielle se alipeste cu incapatanare de batranul Etienne, ca un animal pe care il lovesti, dar care nu pleaca. In ciuda traiului modest si a numeroaselor umilinte, Audrey ii confera personajului un soi de demnitate de fier,care la unii poate fi o masca, dar care persista doar la cei indeajuns de nebuni pentru a crede orbeste
ca e si motivata. Coco dispretuia risipa, atat in viata, cat si in materie de accesorii si imbracaminte, iar filmul te face sa pui pret pe simplitate si decenta ca model de eleganta.

Audrey e perfecta pentru rol, iar pelicula ramane un diamant, insa unul neslefuit. Pe alocuri, exista momente cand astepti ceva mai mult, ai vrea sa intelegi mai bine, si ramai nesatisfacut. Sa fi fost un film mut, si ramaneai cu tot atat.
Atitudinea, imaginea personajelor, nonverbalul primeaza in fata povestii in sine.

Rolul bogatului binefacator Etienne Balsan ii vine ca o manusa maestrului Benoît Poelvoorde, dar Alessandro Nivola nu e convingator ca Boy Capel, tragica iubire a Gabriellei.

In mod paradoxal impresia pe care mi-o lasa aceasta ecranizare a vietii pionerei modei, Mademoiselle Coco este ca omul face haina, nu haina pe om. Un film
bun, care putea fi mult, mult mai bun, cu o actrita pe care o vad in continuare ca Amelie Poulain, singurul rol in care a stralucit cu adevarat.